Era 28 septembrie 2010 şi aterizam în Piteşti pentru a merge la facultate. În cele opt luni petrecute aici am învăţat ce înseamnă o altă viaţă şi am trăit atât de multe încât pot spune că am simţit toate gusturile.
A fost greu la început, aveam în bagaj doar ambiţia şi talentul neşlefuit din vârful condeiului. În prima săptămână de cursuri m-am simţit ca un şoarece alergat de pisică şi n-am să uit când la “Genurile presei” ni s-a cerut o ştire despre începerea anului universitar. Ei bine, am venit cu un imens comentariu… Îmi aduc aminte şi de întâlnirea din redacţia TOP, când am propus un alt comentariu pe tema “FC Argeş, cândva echipă mare, acum una la retrogradare”. Ce inocent eram, comentariile sunt pentru persoanele cu experienţă, însă aşa sunt eu, printre puţinii raci care nu fac paşi înapoi şi ţintesc întotdeauna sus!
Am tras aer în piept şi am reuşit pas cu pas, lucruri mari. Am început să mă remarc prin materialele de la facultate, să scriu pe sport la Adevărul de seară, pe Upit Media, iar mai apoi să comentez meciuri la Argeş Tv. Mi-am făcut şi prieteni în rândul colegilor, ce-i drept puţini, dar buni. Şi stiu şi de ce, e imposibil să ai puterea de a aplauda efortul cuiva şi alegi să îl critici, culmea, chiar atunci când nu ai iniţiativa şi nici dorinţa de a face ceva.
Visul meu, presa sportivă, nu ştiam cu ce se mănâncă sau ce gust are, însă simţeam că nu mă voi sătura niciodată. Pofta a venit scriind, iar ca reuşite pot enumera reportajul pe patru pagini plouate şi rupte dintr-un caiet, într-o zi de noiembrie mocănească, cu degetele aproape degerate de la antrenamentul echipei care mă tot face să plâng de patru ani, Dinamo Bucureşti, interviul cu Mihăiţă Ianovschi despre copilăria ”Motanului” care a intrat în Click şi era cât p-aci să intre şi în Adevărul, dacă Anja Andersen, urâta aia cu ochii de peşte fiert, nu se încăpăţâna să vină la Oltchim.
Era perioada boemă din începuturile mele, eram mândru şi tare visător. Pe Upit Media, primul articol a fost legat de mine şi o mică parte din colegii care am mers pe zăpada căzută în rafale şi am facut o mânuţă de copii ai unui orfelinat să zâmbească şi să fie mai dulci. Acum, pe Upit am 15 apariţii şi visez la a 16-a. Faptul că am comentat de şase ori pe FC Argeş, echipa ce deţine în vitrină două titluri de campioană (’72, ’79) poate fi cireaşa de pe tortul la care am lucrat în toată această perioadă. Însă, lucrul de care sunt cel mai mândru este că am bifat toate cursurile şi seminariile, iar de fiecare dată m-am prezentat cu tema făcută şi lecţia învăţată.
Contează mult şi modelele pe care ţi le alegi, pe mine m-au învăţat că totul ţine de dragoste, de sentimentul suprem, la fel cum iubeşti o femeie aşa trebuie să faci şi cu meseria pe care vrei să o urmezi, să nu o înşeli, să nu îţi baţi joc de ea şi să-i vorbeşti tot timpul frumos, îmi spuneau mereu Narcis Drejan şi Ştefan Beldie. Acum se apropie “stresiunea” şi urez succes tuturor! Apoi, o să fie poate cel mai greu. Am să vin până în ultima zi la facultate şi mă voi comporta la fel, pentru că mi-e greu ca după opt luni, discuţiile interminabile cu Capanu să ia o pauză. M-am ataşat şi de scaunul pe care mă aşez de fiecare dată, de rapidistul Costi, “javra” de Alex, de partidele de şah cu Augustin, sau aşteptatul cu Ema, pentru că noi ajungeam de fiecare dată primii la cursuri. Nu vreau să ratez pe cineva şi să ştiţi, toţi cei care aţi intrat în contact cu mine, de la profesori, până la colegi sau interlocutorii articolelor mele, n-o să vă uit niciodată.
Trebuie să ridic cortina şi să fac ultimele retuşuri pentru examene, iar dacă v-am plăcut vă invit să mă citiţi şi în anul II!

Gabriel Niţă
Jurnalism, anul I